Nu știu cum să încep acest text. De fapt, nici nu știu dacă este nevoie de vreo introducere. Știi, cu toții ne confruntăm în viață cu gura lumii. Unora ne pasă de ea, altora nu! Majoritatea am fost terorizați de mici cu :” ce va spune lumea?” . Adult fiind, am analizat puțin această situație.
Eu știu cine sunt! De ce m-ar interesa ce cred unii și alții despre mine, despre ceea ce fac eu, mai ales dacă nu îi vizează?
Recunosc, mult timp m-a durut și m-a deranjat. Da, m-a deranjat când cineva vorbea urât despre mine. Nu ii înțelegeam motivele, considerăm că nu i-am greșit cu nimic. Și chiar nu le greșeam cu nimic. De cele mai multe ori abia ne dădeam „bună ziua” pe stradă și atât. Fără vizite, fără prietenii și totuși vorbeau urat despre mine.
Dar azi…Azi nu mă mai deranjează când oamenii vorbesc urat despre mine. Nu îmi mai pasă. Pentru că pe mine nu mă interesează persoana lor, deci egal cu 0 părerea lor.
Invidie sau răutate? Dar de ce?
Și știi de ce? Pentru că am conștientizat niste lucruri. Am analizat, mi-am pus întrebări, am tras concluzii. Oamenii sunt diferiți, ceea ce nu înseamnă că este ceva rău. Dar unii ajung sa fie atât de diferiți încât parcă ar fi aterizat de pe alta planetă.
Ca să n-o mai lungesc, îți spun direct ce concluzie am tras. Privesc totul în ansamblu și concluzionez că oamenii sunt împărțiți în 2 mari categorii. Cei superiori mie și cei inferiori mie.
Și după cum bine știi, omul care-ți este superior este preocupat cu propria-i viață, nu are timp să-i vorbească pe alții. În speță, pe mine. Își canalizează energia pentru a-și construi viața pe care și-o doresc.
Pe cealaltă parte stau oamenii inferiori mie, cei cărora le ajunge timpul să observe și să bârfească viața altora, căci ei nu sunt in stare să și-o trăiască pe a lor. Și bineînțeles, sunt înconjurați tot de astfel de oameni. Practic, ar trebui să le plângem de milă…oamenii ăia își irosesc viața vorbind de rău pe oricine este puțin mai sus decât ei, pe oricine mișcă un pai mai mult decât ei, pe oricine își dorește să realizeze ceva în viața asta.
O fi invidie? Pură răutate? Nu știu nici eu, dar nici nu mă interesează, căci ei vorbesc despre mine și nu cu mine, ceea ce îi transformă în lași, mincinoși și ce cuvinte s-ar mai încadra în astfel de situații.
Eu știu cine sunt, dar ei…
Din moment ce știu că nu am făcut rău voit nimănui, nu bat la ușa nimănui, nu cer ajutorul decât persoanelor în care am cu adevărat încredere, știu să recunosc când greșesc, ba chiar să îmi cer și scuze, nu mă mai deranjează când oamenii vorbesc urât despre mine.
A fost nevoie să treacă mulți ani pentru a realiza că știu cine sunt eu ca om.
De când am devenit mamă a început o luptă interioară cu mine.
La început mă durea răutatea și bârfa oamenilor la adresa mea. Acum, datorită copiilor, am simțit tot mai intens nevoia de schimbare. Pentru ei, pentru mine. Am inceput, încet-încet să devin nepăsătoare la gura lumii. Nu vreau să îi cresc în spiritul „vai, dar ce va spune lumea?”. Iar asta cu siguranță m-a făcut să fiu mai puternică, mai sigură pe mine.
Așa cum le explic și copiilor, toate faptele și vorbele unui om sunt fix alegerea sa. Așa a ales să trăiască, în ură, răutate și inferioritate. N-ai ce pretenții să ai de la astfel de specimene.
Noi nu trebuie să ne lăsăm afectați de comportamentul infect al unor străini. Asta vreau să învețe ai mei copii. Să nu accepte să îi atingă cuvintele urâte.
Bunătatea, modestia și empatia sunt calități tot mai rar întâlnite în zilele noastre. Hai să le insuflăm copiilor noștri, să fie ei generația de bine, cu toții superiori, fără să mai existe răutate și bârfa care să-i atingă la un moment dat.
Eu știu cine sunt, tu știi cine ești?
